Se împlinesc, în 2008, 90 de ani de la Marea Unire. Dincolo de prilejul aniversar, însă, noi, reprezentanţii Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, avem datoria să ne uităm şi unde a dus această Mare Unire, exact la fel cum înaintaşul nostru, Iuliu Maniu, a făcut-o în urmă cu 70 de ani. Unde este România astăzi, la 70 de ani de la Marea Unire? Sunt provinciile româneşti mulţumite? Suntem un stat european în care descentralizarea şi autonomia locală sunt respectate?

Marea Unire

Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat este expresia politică, organizată, a două principii fundamentale ale tradiţiei istorice româneşti: ideea afirmării independenţei şi unităţii naţionale şi ideea realizării dreptăţii sociale. Conform primului principiu, ideea afirmării independenţei şi unităţii naţionale, PNŢCD consideră că există două zile mari în istoria României: Ziua Independenţei (10 Mai) şi Ziua Unirii (1 Decembrie).

Trecând peste faptul că, în opinia noastră, Ziua Naţională a României ar fi trebuit să fie, conform tradiţiei şi importanţei, ziua de 10 Mai, nu putem să trecem cu vederea importanţa zilei de 1 Decembrie, ziua Marii Uniri, pentru realizarea căreia Partidul Naţional Român, antecesorul PNŢCD, a avut un rol extrem de important.

La 1 decembrie 1918, în casina militară din Alba-Iulia, s-au întâlnit 1.228 delegaţi din cele patru unghiuri ale ţării, din care 628 deputaţi ai cercurilor electorale româneşti din Transilvania şi Banat, restul fiind reprezentanţi ai asociaţiilor profesionale, culturale, religioase, pedagogice, ai gărzilor naţionale, ai muncitorilor, femeilor, studenţilor. Delegaţii au adoptat Rezoluţia Unirii cu Ţara, visul de secole al naţiunii române. În numele Consiliului Naţional Român, Vasile Goldiş a citit această rezoluţie celor peste 100.000 mii de români, uniţi în suflet şi simţire, adunaţi pe platoul din cetate. Adunarea naţională a stabilit ulterior Marele Sfat Naţional, compus din 200 de membri aleşi şi 50 de membri cooptaţi. La 2 decembrie 1918, Marele Sfat a ales prima conducere românească a Transilvaniei, Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu.

În expunerea sa, Maniu a fundamentat juridic actul unirii şi a pus bazele unei politici a naţionalităţilor, magistral sintetizată în cuvintele: "...Nu vrem să devenim din asupriţi asupritori".

Consiliul Dirigent a funcţionat la Sibiu de la 2 decembrie 1918 până la 10 aprilie 1920, exercitând puterea în perioada de tranziţie şi adoptând măsurile cele mai indicate menite să ducă la integrarea Transilvaniei în România. Gestul Partidului Naţional Român, condus de Iuliu Maniu, a fost cel care a condus la realizarea acestui act istoric. Fără Partidul Naţional Român, Unirea ar fi rămas, probabil, un simplu deziderat.

Iuliu Maniu

În 1892, Iuliu Maniu, pe atunci reprezentantul studenţilor din Transilvania şi Banat, a trecut clandestin Carpaţii şi s-a dus la Roman, în vechiul regat, la Congresul studenţilor, de unde toţi aşteptau ivirea zorilor libertăţii, şi acolo a fost depus jurământul:

„JUR ÎN FAŢA LUI DUMNEZEU, PE CONŞTIINŢĂ Şl ONOARE, CĂ ÎMI VOI JERTFI VIAŢA PENTRU TRIUMFUL CAUZEI ROMÂNEŞTI!“

Pe 1 decembrie 1918, la Marea Adunare de la Alba lulia, Iuliu Maniu a jurat pentru a doua oară, în faţa a patru arhierei, că va lupta pentru conservarea integrităţii hotarelor româneşti, până la sfârşitul vieţii. Iuliu Maniu şi-a respectat jurămintele şi toată viaţa a luptat pentru apărarea fruntariilor româneşti şi împotriva tuturor formelor de dictatură ce căutau să fie impuse poporului român.

La 20 de ani de la Marea Unire, Iuliu Maniu trăgea un semnal de alarmă asupra a ceea ce se întâmpla în România. Într-un mesaj către români dat la Cluj, la 20 noiembrie 1938, Iuliu Maniu zicea: „...Cei ce aţi fost de faţă la Alba Iulia acum douăzeci de ani, precum şi cei ce v-aţi trimis numai sufletul la marea adunare, îngenunchiaţi şi vă închinaţi pomenind în rugăciunile voastre cetele înaintaşilor ce au luptat, au suferit şi s-au jertfit pentru credinţa în reînvierea vechii Dacii. Clopotele bisericilor cheamă atât pe cei vii, cât şi pe cei morţi la sărbătorirea acestei zile mari. Am fi dorit să prăsnuim ziua Unirii în toate oraşele şi în toate satele, să adunăm norodul şi să-i vestim cuvântul evangheliei naţionale, propovăduită de cărturari ardeleni de pe vremuri, cari au purtat în sufletul lor, din generaţie în generaţie, flacăra nestinsă a credinţei în unitatea neamului. Am fi dorit în aceste vremuri, în cari vecini hrăpăreţi vreau să rupă fâşii din trupul ţării noastre, să propovăduim poporului tablele de legi ale integrităţii teritoriale ale Statului nostru, să ţinem trează conştiinţa naţională, dorul de libertate şi mândria cetăţenească şi să-l însufleţim pentru ceasul când va fi chemat să-şi apere hotarele cu armele în mână. De aceea, cei douăzeci de ani de la Unire îi serbăm sub cerul întunecat al robiei, nu sub razele senine şi strălucitoare ale soarelui libertăţii româneşti, aşa cum am hotărât la Alba Iulia . (...) La Alba Iulia, s-a scris Magna Carta a Românismului din Transilvania, sancţionată de Regele Ferdinand, întregitorul de neam, pe care nimeni nu poate să o nesocotească. Ea e pecetluită de sângele eroilor şi martirilor, cu suferinţele şi jertfele de veacuri ale generaţiilor de cărturari şi de ţărani din Ardeal, cari ne-au lăsat-o nouă drept moştenire sfântă. Peceţile ei nu pot fi rupte şi călcate în picioare, fără a se săvârşi un sacrilegiu. Nimeni nu va reuşi să se întoarcă înapoi la vremurile de iobăgie dinaintea revoluţiei lui Horia. În această zi măreaţă a Unirii, sună goarna conştiinţei noastre româneşti şi ne cheamă la luptă dârză pentru apărarea drepturilor naţiunii, pentru dezrobirea ţării de sub jugul tiraniei şi pentru apărarea hotarelor noastre pe veci statornicite! Generaţia Unirii încă în viaţă, mai bine înfruntă moartea decât să trăiască ferecată în lanţurile sclaviei politice şi naţionale.“

Memorandumul românilor din Transilvania

Tot la iniţiativa lui Iuliu Maniu, în urmă cu 70 de ani, la 15 decembrie 1938, Regelui Carol al II-lea i-a fost expusă situaţia din ţară şi nemulţumirile provinciilor la 20 de ani de la Marea Unire, într-un Memorandum al românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.

„Sire,

Timp aproape de o mie de ani, Românii din Transilvania şi Banat au îndurat toate suferinţele şi pierderile naţionale, pricinuite de jugul unei stăpâniri duşmănoase. Cucerirea străină le-a răpit ţinuturi întregi, cu pământul cel mai bogat şi roditor, singurul izvor de existenţă materială al unui popor agricultor; o feudalitate strâns legată a ridicat în inima românismului cetăţi puternic întărite, de unde stăpânea şi storcea norodul iobăgit, iar ţara s-a împânzit cu nenumărate târguri şi oraşe, citadele de forţă şi expansiune a elementului stăpânilor. (...)

Trei elemente au fost componentele de căpetenie ale ideologiei politice româneşti de peste Carpaţi: ideea naţională, dreptatea socială şi regimul democratic. Aceste trei principii, adânc împletite şi organic legate, formau în spiritul Ardealului şi Banatului o treime atât de strânsă, încât se confundau în acelaş mare ideal de eliberare, de unire şi de înălţare a naţiunei. (...)

Un stat românesc, fără democraţie şi fără dreptate socială pentru ţărani şi muncitori, ar însemna pentru ardeleni un naţionalism golit de o bună parte din conţinutul lui real şi ar fi continuarea vechilor nedreptăţi sub formă nouă, naţională. Tocmai de aceea conducătorii cari au convocat şi au condus adunarea de la 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia, proclamând principiul însuşi al unirei cu Ţara-mamă, au înscris în acelaş timp necesitatea celor două reforme fundamentale în însăşi revoluţia ce s-a votat, înţelegând ca ele să facă parte integrantă şi organică din textul ei istoric, pe care îl anexăm.

Hotărârile de la Alba-Iulia nu au constituit o simplă enunţare de deziderate, ci un program politic precis la a cărui realizare s-a păşit cu hotărâre şi cu loială onestitate chiar a doua zi după adunarea de la Alba-Iulia. (...)

Guvernele care au urmat după Consiliul Dirigent au procedat întâi la distrugerea esenţei însăşi a vieţei politice, care este dreptul de vot. Practica monstruoasă a furtului de urne, pusă în aplicare şi repetată în mod sfidător la fiecare nouă guvernare, a deschis calea celorlalte abuzuri. Guverne cu totul lipsite de prestigiu şi de popularitate în aceste provincii au aruncat asupra Ardealului şi Banatului clientela lor politică.

Cu metode ilegale, ele au impus ca parlamentari persoane necunoscute, adesea trădători notorii ai cauzei naţionale în timpul jugului străin, şi au umplut funcţiunile politice şi administrative cu elemente străine de împrejurările locale şi de cetăţenii acestor ţinuturi. Au revocat din serviciu ardeleni şi bănăţeni bine cunoscuţi, bucurându-se de o aleasă reputaţiune, cunoscători ai nevoilor şi spiritului provinciei. Elemente cu mari merite în luptele naţionale din trecut pentru unitatea noastră de stat au fost înlăturate în zâmbetele de ironică satisfacţiune ale minorităţilor.

Metodele de exploatare fără scrupul, o goană neastâmpărată după îmbogăţire a sateliţilor, întovărăşită de imoralitate şi corupţiune sfidătoare, au rănit sentimentul public al provinciei, odinioară sub raportul moral sănătoasă până la austeritate. Cu scurta întrerupere a guvernărilor naţional-ţărăniste, Ardealul şi Banatul au fost aruncate într-o atmosferă cu totul contrară concepţiei lor de viaţă.

O dureroasă deziluzie şi o chinuitoare descurajare au cuprins toate inimile în provinciile noastre. Aceste sentimente au fost şi mai mult agravate prin umilinţa ce au simţit, văzând cum dispare prestigiul şi simpatia de care se bucura poporul nostru în faţa tuturor străinilor.

În loc de o nouă epocă de refacere materială şi de înălţare morală s-a continuat opera de umilire a provinciilor şi de pauperizare, înlăturarea elementului românesc ardelean şi bănăţean din funcţiunile publice imorale şi printr-un favoritism cu nimic justificat. (...)

Sistemul centralist nu a înţeles aceea ce încă pentru Români a fost un principiu elementar de înţelepciune politică: metoda de asimilare treptată, fără procedări violente, a noilor provincii, prin respectarea tradiţiilor, a concepţiilor şi datinilor respective, prin descentralizarea serviciilor publice şi prin atragerea elementelor locale reprezentative şi de valoare la o colaborare activă în viaţa publică şi administrativă.

Aceste metode de înţelepciune politică au fost călcate în picioare faţă de o provincie care nu fusese, totuşi, cucerită, ci se unise printr-un act de liber entuziast consimţământ. Procesul de asimilare ar fi trebuit să se facă treptat şi cu prudenţă, nu numai spre a cruţa sensibilităţile, obiceiurile şi instituţiile înrădăcinate, dar şi spre a nu smulge florile odată cu buruiana, spre a nu distruge şi partea de tradiţii bune şi sănătoase, odată cu înlăturarea organizaţiei de stat şi a influenţelor străine. (...)

În general, Românii ardeleni şi bănăţeni, în loc de a spori forţa lor economică, se găsesc într-o situaţie inferioară faţă de trecut. Băncile ardelene, odinioară mândria acestei provincii, în plin progres înainte de război, astăzi sunt doborâte la pământ. Preoţimea, intelectualitatea, partea mai înstărită a ţărănimii au suferit pierderi de miliarde. (...)“

Memorandumul se încheia cu o cerere adresată Regelui Carol al II-lea, aceea de „a împărtăşi Transilvania şi Banatul cu dreaptă participare la viaţa de Stat şi administrativă şi a ocroti interesele lor naţionale, economice şi culturale în măsura cuvenită“.

Actualitatea Memorandumului

La finalul Memorandumului, într-o serie de „reflecţiuni şi note explicative” foarte bine documentate, Iuliu Maniu îi prezintă Regelui nemulţumirile provinciilor dându-i ca exemplu Ţinutul Timiş:

„Luăm exemplul Ţinutului Timiş, ţinut relativ bogat. Din acest Ţinut, Statul încasează pe an aproximativ 5-6 miliarde. Ştiţi cât îi rămân din aceste miliarde pentru nevoile lui administrative, culturale, economice, sanitare, etc.? 200 milioane! Atât face bugetul Ţinutului Timiş! Legiuitorul a reunit bugetele celor 5 judeţe cari îl compun şi a creat Ţinutul. Mijloacele au rămas aceleaşi, dar cheltuielile infructuoase au sporit, cu un organ în plus: Rezidenţa. Cele 200 milioane se cheltuiesc aproape în întregime pe salarii şi materiale. Drumurile judeţene, cari au fost în sarcina judeţelor, au trecut în sarcina Rezidenţei. Rezidenţa le va lăsa în aceeaş stare în care au decăzut de mult. Dealtfel şoselele naţionale cari sunt în sarcina Ministerului Drumurilor, n-au nici ele o soartă mai bună. În Ţinutul Timiş, Ministerul n-a făcut nici un drum modern, autostrade până acum. De mulţi ani sunt făcute toate şoselele internaţionale maghiare cât şi iugoslave, în autostrăzi pentru automobilism, noi n-avem nici una. Ţinutul Timiş se află la o intersecţie de rase. Se întâlnesc aici ambiţiuni slave, maghiare, germane, la un hotar dinainte atacat, compromis, ciuntit. Peste acest hotar avem 500 mii de fraţi. Pe graniţele noastre stau două Universităţi, la Seghedin, maghiară, la Belgrad, sârbă. Românii, şi cei din lăuntru şi cei din afară, stau la 600 Km. de Universităţile româneşti. Câtă vreme vor putea rezista presiunei celor două Universităţi duşmane? Nu e greu de prevăzut cum se va termina acest război de rasă, într-o zi pentru noi.

Banatul e lăsat sorţii lui, ros de boli, de denatalitate, de mizerie fiziologică şi morală.

Exemplul Ţinutului Timiş aruncă o lumină tristă asupra stării din celelalte Ţinuturi, ajunse într-o stare şi mai tristă, ca putere de acţiune şi de rezistenţă naţională”.

Aceasta era situaţia în 1938, la 20 de ani de la Marea Unire. Astăzi, la 90 de ani de la Marea Unire, ce s-a schimbat? Poate cifrele. În rest, situaţia a rămas aceeaşi. Ceea ce ne-a lăsat Iuliu Maniu, rămâne la fel de actual astăzi, ca şi în urmă cu 70 de ani. Voi da ca exemplu Timişoara, oraş al cărui primar sunt de 12 ani, pentru că îmi este cel mai cunoscut.

Astfel, de curând, a fost făcut public un raport privitor la starea economiei în judeţe şi municipii, raport care evidenţiază faptul că, exceptând capitala, Timişoara este pe primul loc în ţară în ceea ce priveşte contribuţia la realizarea Produsului Intern Brut. Judeţul Timiş, ale cărui realizări sunt, în cea mai mare parte, datorate Timişoarei, a contribuit cu 3,34 miliarde de lei la bugetul consolidat al statutului şi cu 17,5 miliarde de lei la PIB.

Cu toate acestea, în ceea ce priveşte fondurile care se întorc de la bugetul de stat la bugetele locale, cu tristeţe trebuie să spun că Timişoara se află din nou pe unul dintre ultimele locuri. Sunt zece ani de când Timişoara nu a mai primit ajutor financiar de la centru pentru proiectele sale, indiferent de culoarea politică a guvernelor care s-au perindat în această perioadă şi care au acoperit întregul spectru politic românesc. Tot ceea ce s-a realizat în Timişoara – şi care pentru unii pare foarte puţin, pentru alţii pare foarte mult – a avut la bază numai şi numai bugetul local. Ne-am descurcat prin forţe proprii, doar cu ceea ce a rămas în Timişoara, fără să fim ajutaţi de cei la care, din întreaga ţară, noi dăm cel mai mult.

Însă Timişoara şi locuitorii ei merită mult mai mult. Dacă tot avem cea mai mare contribuţie la buget, normal ar fi să se întoarcă măcar o mică parte din aceşti bani şi pentru susţinerea unor proiecte concrete ale Timişoarei. De curând, am avut o întâlnire cu prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu în care i-am prezentat o parte dintre problemele pentru care Timişoara solicită sprijin de ani de zile. Am reuşit, în urma întâlnirii, să obţinem promisiuni că, până la finele acestui mandat, va fi semnat acordul interguvernamental româno-german pentru reabilitarea clădirilor istorice din Timişoara, că vom primi din fondul de rezervă al guvernului măcar o parte din cei nouă milioane de lei necesari pentru reabilitarea pasajului rutier din Calea Şagului, că vom fi ajutaţi cu podul de la Ghiroda. Este adevărat, sunt doar promisiuni, aşa cum am tot primit de zece ani încoace. Nu avem nici o garanţie că ele se vor materializa, nu avem nici o garanţie că Timişoara va reuşi să pună în practică o nouă serie din proiectele sale pentru prima dată şi cu ajutorul altora, nu numai pe speze proprii.

Şi sunt convins că situaţia Timişoarei nu este una singulară. Centralismul excesiv este, în continuare, una dintre problemele majore cu care se confruntă România. Iar această problemă loveşte în zeci de comunităţi locale din întreaga ţară.

Ce este de făcut

De la Marea Unire au trecut 90 de ani. De la Memorandumul lui Iuliu Maniu au trecut 70 de ani. Este momentul ca idealurile celor care au înfăptuit Marea Unire să fie puse în practică, iar principiile fundamentale ale Adunării de la Alba-Iulia? de la 1 Decembrie 1918 să fie respectate.

Descentralizarea şi autonomia locală sunt cele mai importante soluţii de rezolvare a problemelor cu care se confruntă România. Prin descentralizare şi autonomie locală se asigură participarea comunităţilor locale la procesul decizional în toate domeniile de interes pentru cetăţeni şi în acelaşi timp controlul acestora asupra utilizării resurselor conform principiului subsidiarităţii.

Descentralizarea şi autonomia locală stau la baza societăţilor democratice, de aceea constituie condiţii esenţiale pe care România trebuie să le îndeplinească în calitatea sa de membru cu drepturi depline al Uniunii Europene. Unităţile administrativ-teritoriale fundamentale recunoscute de UE care au o tradiţie în ţara noastră şi răspund necesităţilor dezvoltării sub toate aspectele sunt comunitatea locală (comuna, oraşul, municipiul), judeţul şi regiunea.

Descentralizarea şi autonomia locală produc coeziunea societăţii prin asumarea în mod responsabil a solidarităţii de către fiecare entitate locală, ceea ce generează solidaritate la nivel local, judeţean, regional, naţional şi european. Numai dacă se respectă principiul moral în virtutea căruia resursele produse de către o comunitate trebuie utilizate în folosul comunităţii respective coroborat cu principiul creştin-democrat al solidarităţii se asigură armonia în cadrul unei societăţi.

Niciunul din guvernele ajunse la putere după 1989 nu a acţionat în sens real în vederea promovării autonomiei locale şi descentralizării, ba mai mult decât atât, unele au dus chiar o politică de reducere a acestora, împovărând bugetele comunităţilor locale prin pasarea de sarcini fără asigurarea resurselor financiare necesare îndeplinirii lor. Sufocarea bugetelor locale prin această descentralizare gen “pedeapsă” pune consiliile locale şi judeţene în imposibilitate de a asigura funcţionarea unor servicii vitale pentru populaţie, frânează progresul comunităţilor locale prin consumarea resurselor care ar fi putut fi folosite pentru proiecte de dezvoltare.

De aceea, astăzi, dincolo de festivismul aniversar, PNŢCD are datoria de onoare de a cere atât actualului guvern, atât cât acesta mai are puterea în mână, cât şi celui care va rezulta în urma alegerilor de la 30 noiembrie 2008 să acţioneze în spiritul descentralizării şi autonomiei locale, să dovedească faptul că România a păşit într-adevăr pe un drum european. Vom monitoriza tot ce se face pentru îndeplinirea acestor deziderate, în vederea dezvoltării viitoare a României în baza principiilor subsidiarităţii şi solidarităţii, singurele care pot asigura transformarea ţării noastre într-una demnă de statutul său de parte a Uniunii Europene.