În anul 2009, se împlinesc cei 20 de ani după care – spunea Silviu Brucan – va fi democraţie în România. Vedem cu toţii că răposatul „guru” s-a înşelat, ca de atâtea alte ori (de ex., când a calificat, ca fiind un guvern de premianţi, guvernul Roman, în timpul căruia PIB-ul României a scăzut ca-n vreme de război!). La 20 de ani de la prăbuşirea comunismului, la 5 ani de la intrarea ţării în NATO, la 3 ani de la aderarea la UE, România este singura ţară din UE care nu are alternativă politică! În România nu mai există opoziţie! Am ajuns ca Rusia şi Belarusia!

Actualul Parlament nu este decât o colecţie de interese pentru distribuţia resurselor bugetare şi nimic altceva. Nu există principii, doctrine şi orientări politice, singura motivaţie a clasei politice româneşti este interesul: personal, de grup sau de partid. Asemănările dintre componenţii diferitelor partide parlamentare sunt cu mult mai pregnante decât deosebirile, astfel încât orice alianţă devine posibilă. Clasa politică românească s-a omogenizat perfect, dar – din păcate – la cel mai mic numitor comun. De fapt, putem afirma că clasa politică românească s-a fesenizat!

FSN domină Parlamentul României mai spectaculos decât după alegerile din ”Duminica Orbului”, iar acest lucru poate fi argumentat nu numai prin originile feseniste ale proaspăt aliatelor PSD-PD-L, ci și prin constatarea gradului ridicat de fesenizare a PNL. Cum să facă PNL opoziţie, când a fost dispus să se alieze cu oricine, şi nu pe criterii doctrinare ori programatice, ci pentru postul de prim ministru. „Liberalii” Petre Roman, Theodor Meleşcanu, Mircea Coşea, ca şi ex-preşedintele Theodor Stolojan, sunt cosangvini cu Ion Iliescu, Viorel Hrebenciuc ori Adrian Năstase. Aceştia, ca şi destui alţii (de ex. Isărescu şi clica sa de la Banca Naţională), au supravieţuit politic în ciuda faptului că nu au făcut nimic bun pentru ţară; au supravieţuit tocmai pentru ceea ce au făcut rău. Datorită lor, în loc de DEMOCRAŢIE, România este controlată de OLIGARHIE !

Consecinţele sunt evidente: jefuirea banului public întreţinută de corupţia instituţionalizată, polarizarea socială de tip sud-american, imense manipulări electorale şi „pâine” puţină, dar „circ” mult - oferit de televiziunile comerciale - pentru popor. Criza financiară mondială este severă, dar consecinţele sale vor fi derizorii în comparaţie cu efectele acţiunii guvernanţilor noştri, care nu sunt altceva decât componenta politică a oligarhiei.

Traian Băsescu a ajuns preşedinte combătând vehement corupţia guvernului pesedist. Odată cu instalarea guvernului PDL-PSD, din discursul politic a dispărut cu desăvârşire anticorupţia. Astăzi, Băsescu încearcă să-şi reînnoiască mandatul aducând miniştrii corupţi ai lui Năstase în guvernul lui Boc. Guvernul „anti-criză” este într-o profundă criză morală. Udrea la turism, Oprea la interne, Ferrari la Sănătate, Pogea la finanţe - nu sunt guvern anti-criză; sunt criza însăşi. Nu este de mirare că niciodată, în istoria ţării, nu a existat un guvern care să se bazeze pe o majoritate parlamentară mai confortabilă, dar de care să se lege atât de puţină speranţă!

Guvernul este creat şi patronat de preşedintele Băsescu, iniţiatorul „compromisului moral” din 2004 şi al „compromisului raţional” din 2008. În tentativa de a convinge cetăţenii că singura structură legitimă de putere este preşedinţia, Traian Băsescu a purtat războaie şi a decredibilizat instituţii care ar putea avea un rol de control al administraţiei de stat: presă, justiţie, parlament şi chiar partide (prin impunerea votului uninominal).

În aceste condiţii, România se transformă într-un stat feudal, în care cetăţenilor li se rezervă rolul de vasali. Judeţele şi ministerele devin feude, controlate de baroni, care sunt supuşii „regelui” Traian (Băsescu). Baronatele, locale ori ministeriale, alcătuiesc reţeaua de putere a unui Stat captiv oligarhiei roşii, cripto-comuniste. În judeţele unde unul dintre partidele aflate la putere are preşedinţia consiliului judeţean, prefectul (funcţionar public!) şi şefii tuturor autorităţilor locale vor fi din acelaşi partid. La fel va fi în ministere: partidul care are funcţia de ministru, va avea şi secretarii de stat, directorii generali, etc. Nu există nici o balanţă a puterii, nu va fi posibil niciun fel de control. Rezultatul este o fărâmiţare a puterii în Stat. Sunt create circumstanţele ideale pentru jefuirea banului public, pentru că politicienii s-au organizat ca norii de lăcuste.

Un exemplu ilustrativ este oferit de Compania Energetică Naţională, a cărei înfiinţare a fost susţinută de liberali şi contestată de preşedintele Băsescu în CSAȚ, ca şi de Mircea Geoană, care promitea o moţiune de cenzură, acuzând „ultimul tun al guvernului liberal”. Ajungând la putere, PDL și PSD s-au răzgândit, iar PDL a preluat controlul unei afaceri de 24 mld de euro pe an. În contrapartidă, PSD va gestiona afacerile de 11 mld de euro ale CEC, EximBank, RA-APPS şi Fondul Proprietatea.

Românii asistă apatici la marea împărţeală pentru că şi-au pierdut încrederea şi speranţa. Străinii vorbesc însă răspicat. Cotidianul elveţian „Le Temps” numeşte alianţa PDL-PSD „trista coaliţie română” şi o descrie ca fiind caracterizată prin ”clientelism, conglomerate de interese regionale, sete de îmbogăţire rapidă”.

Promisiunile electorale demagogice (măriri de pensii şi de salarii ale bugetarilor, sute de kilometrii de autostrăzi, etc.) nu pot fi respectate şi au fost abandonate imediat după alegeri, ceea ce a generat o dezamăgire pe măsura aşteptărilor iniţiale. Mai rău decât dezamăgirea este însă faptul că românii şi-au pierdut speranţa. Ei nu văd alternative şi chiar şi analiştii politici occidentali au afirmat că „România este singura ţară din Uniunea Europeană care nu are alternativă politică.”

Există totuşi o alternativă la toate celelalte partide, iar aceasta este PNŢCD. Felul în care s-a desfăşurat campania electorală, ca şi „marea împărţeală” de apoi, au demonstrat nevoia unui alt mod de a face politică, a demonstrat nevoia de morală în acţiunea politică, a demonstrat nevoia de creştin democraţie, a demonstrat nevoia de PNŢCD!

Noi considerăm că guvernarea nu trebuie să fie un scop, ci o cale pentru implementarea programelor proprii, care decurg din doctrine. PNŢCD are un program capabil să asigure consolidarea securităţii României, ca membră a NATO, să accelereze procesul de integrare în UE, dar cu prezervarea interesului naţional, şi să sporească prosperitatea materială a românilor, în respect faţă de normele moralei creştine.