Moto: „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21)

Tributari naivi ai unei concepţii moderne asupra relaţiilor dintre Stat şi Biserică, putem desluşi cu greu motivele pentru care Biserica a reuşit să funcţioneze în perioada tranziţiei post-comuniste româneşti ca un adevărat stat în stat. Când spunem Biserică, ne referim la Biserica Ortodoxă Română, singura capabilă să exercite o presiune cu finalitate politică, dat fiind numărul mare de credincioşi şi resursele materiale de care dispune.

Celelalte confesiuni din România au un număr redus de adepţi şi resurse materiale prea limitate pentru a putea exercita o presiune la nivel naţional demnă de luat în considerare de actorii politici. Nu trebuie însă să neglijăm faptul că scăderea semnificativă a prezenţei la vot în România a dus la o reconsiderare a rolului politic al cultelor minoritare, ai căror credincioşi sunt mai uşor de mobilizat la urne şi dau dovadă de un activism crescut datorită sentimentului apartenenţei la o minoritate.

citiţi mai departe

Vezi originalul: Statul şi Biserica: Tangoul perfect