Fuziunea

Prima apropiere între Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc s-a produs în urma celor dintâi alegeri, din noiembrie 1919, de după Marea Unire, în care voturile unui electorat încă neorientat nu au scos din urne un câştigător cu majoritate absolută. Ca urmare, ambele partide au colaborat la guvernarea „Blocului Parlamentar”, ceea ce a creat o atmosferă favorabilă unificării ulterioare.

În perioada guvernării lui Averescu (13 martie 1920-17 decembrie 1921), ambele partide s-au situat pe poziţii apropiate, atât în Parlament, la dezbaterea legii agrare, cât şi faţă de evenimentele social-politice din ţară. Colaborarea în opoziţie a continuat şi sub guvernul liberal Brătianu.

La 10 februarie 1924, Partidul Ţărănesc a propus, într-o scrisoare adresată partidelor de opoziţie, crearea unui front unic. Partidul Naţional Român a acceptat propunerea „cu vie satisfacţie”.

La 1 iunie 1924, „Aurora”, oficiosul Partidului Ţărănesc, a anunţat că Delegaţia Permanentă a partidului, „găsind că principiile asupra cărora s-a convenit sunt potrivite pentru o bază de înţelegere între cele două partide”, a stabilit să înceapă contacte oficiale. Discuţiile au fost purtate în două etape:

• Mihai Popovici - Virgil Madgearu;
• Iuliu Maniu - Ion Mihalache.

S-a convenit un acord de fuziune (programul în 10 puncte) în baza următoarelor principii: garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, apărarea ţărănimii contra exploatării, dezvoltarea industriei alimentare, atragerea capitalului străin, ameliorarea condiţiilor de viaţă ale clasei muncitoare, cooperarea internaţională.

Dorind intens perfectarea fuziunii, Partidul Ţărănesc a fost de acord cu paritatea în conducere (câte 6 reprezentanţi) şi cu preşedinţia lui Iuliu Maniu. Totuşi, în calea unirii au apărut noi piedici care vor fi depăşite cu multe eforturi.

La sfârşitul lui ianuarie 1926, sub presiunea alegerilor comunale organizate de liberali (18-19 februarie 1926), între cele două partide s-a perfectat un acord de guvernare.

Victoria la limită a liberalilor în alegerile comunale şi apropierea terminării mandatului acestora au determinat demisia guvernului liberal (27 martie 1926), după elaborarea unei legi electorale viu criticată de opoziţie, deoarece prevedea o primă electorală pentru partidul care obţinea majoritatea relativă de peste 40% din voturi.

În pofida aşteptărilor opoziţiei, Regele Ferdinand a învestit cu mandatul de preşedinte al Consiliului de Miniştri pe Alexandru Averescu.

În aceste împrejurări, conducerile Partidului Ţărănesc şi a Partidului Naţional Român au ajuns la concluzia că nu au altă cale de urmat decât în direcţia unificării. Într-un congres extraordinar ţinut la 18 aprilie 1926, Partidul Naţional Român a adoptat „un călduros apel” adresat Partidului Ţărănesc pentru fuziune sau pentru încheierea unui cartel electoral.

Delegaţia Permanentă a Partidului Ţărănesc a hotărât (24 aprilie 1926) începerea urgentă a tratativelor pentru încheierea unui cartel electoral şi a amânat, după alegeri, discuţiile în vederea fuziunii, acceptată în principiu. În preambulul cartelului electoral se menţiona că fuziunea a rămas „o problemă a viitorului dorit apropiat”.

În alegeri (mai 1926), Blocul Naţional Ţărănesc, alcătuit de cele două partide, a obţinut 27,72% din voturi şi 69 mandate, liberalii 7,34% şi 16 mandate, Liga Apărării Naţional Creştine 4,76% şi 10 mandate, faţă de Partidul Poporului (de guvernământ) 52,09%, cu 292 mandate. Mandatele obţinute de Blocul Naţional Ţărănesc aparţineau 38 ţărăniştilor şi 31 naţionalilor.

În şedinţa sa din 10-11 iulie 1926, Comitetul Central Executiv al Partidului Ţărănesc a apreciat că este momentul ca fuziunea propusă de Partidul Naţional Român să fie realizată.

La 12 iulie 1926, Ion Mihalache a făcut cunoscută această hotărâre lui Iuliu Maniu, cu care a început tratativele încheiate printr-un acord deplin. În ziua de 26 septembrie 1926, Delegaţia Permanentă a Partidului Naţional Român şi Comitetul Central Executiv al Partidului Ţărănesc au aprobat, în şedinţe separate, unificarea. Ostili fuziunii, Nicolae Iorga, la 28 septembrie, şi Constantin Argetoianu, la 6 octombrie, s-au retras din partid.

La 10 octombrie 1926, s-au ţinut în Bucureşti congresele partidelor: Partidul Naţional Român în sala „Transilvania”, iar Partidul Ţărănesc în sala „Amiciţia”. Ambele congrese au ratificat în unanimitate FUZIUNEA, ceea ce a constituit actul de naştere al noului partid: Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ). Imediat după fuziune a fost adoptat şi programul partidului.

Biroul de conducere al noului partid era alcătuit din şapte membri: Iuliu Maniu (PNR) – preşedinte; Ion Mihalache (PŢ), dr. Nicolae Lupu (PŢ), Alexandru Vaida-Voievod (PNR) şi Pavel Brătăşanu (PNR) – vicepreşedinţi; Virgil Madgearu (PŢ) – secretar general; Mihai Popovici (PNR) – casier.

Organizaţiile provinciale urmau să fie conduse de comitete care aveau în fruntea lor lideri naţionali în Transilvania şi Banat, ţărănişti în Basarabia şi Vechiul Regat, iar în Bucovina, provizoriu, pe Al. Vaida-Voievod şi Teofil Sauciuc-Săveanu.

Organizaţiile judeţene îşi decideau singure conducerea şi numai în caz de neînţelegere se recurgea la arbitrajul unei comisii mixte. Situat de comentatorii politici când la stânga, când la dreapta, în funcţie de unghiul în care ei înşişi se situau, Partidul Naţional Ţărănesc a avut covârşitorul merit că într-o perioadă de mari frământări sociale, menţinându-se pe poziţii ferme, a reuşit să polarizeze cea mai mare parte a tendinţelor populare, atrăgându-le pe calea echilibrului social şi asigurând stabilitatea ţării.

La un an după constituire, Partidul Naţional Ţărănesc s-a afirmat pe plan internaţional prin aderarea la Biroul Internaţional Agrar (cu sediul la Praga), ca urmare a răspunsului afirmativ al Comitetului de Direcţie al Partidului (21 noiembrie 1927) la invitaţia semnată de Antonin Švehla, prim-ministrul Cehoslovaciei, şi de Charles Mecir. Mihail Ghelmegeanu a fost desemnat reprezentantul Partidului Naţional Ţărănesc în relaţiile cu această organizaţie.