Domnule Miluţ,

Am aflat cu neplăcere că în campania electorală pentru alegerile europarlamentare folosiţi un material în care asociaţi imaginii dumneavoastră imaginea fratelui nostru, respectiv a prietenului şi colegului meu de suferinţă şi de luptă politică, Seniorul Corneliu Coposu. Desigur, el aparţine PNŢCD şi este firesc ca partidul să se sprijine în continuare pe el. Ne amintim însă cum, în diferite împrejurări, aţi minimalizat crezul şi eforturile celor care au luptat, au suferit şi au reclădit partidul.

Vă amintim în acelaşi timp că, începând cu 24 august 2008, în urma congresului extraordinar din acea dată, la care am participat alături de alte sute de delegaţi, nu mai faceţi parte din conducerea partidului, chiar dacă, prin tertipuri avocăţeşti, aţi întârziat până acum înregistrarea noii conduceri şi aţi împiedicat astfel activitatea PNŢCD.

Născut în urmă cu 95 de ani, Corneliu Coposu este întruchiparea spiritului secolului 20, ca puţini alţii dintre contemporanii săi. De fapt, el reprezintă tot ce a avut mai bun de oferit secolul 20, în ceea ce priveşte valorile, curajul şi talentul politic.

S-a născut în 1914, într-o regiune aflată atunci pe teritoriul Austro-Ungariei. A devenit liderul Partidului Ţărănesc Creştin Democrat în perioada interbelică, apoi, în timpul regimului Antonescu din cel de-al Doilea Război Mondial, s-a alăturat rezistenţei, iar după 1947, a intrat în rândurile opoziţiei anticomuniste. A suferit zeci de ani de persecuţii din partea comuniştilor, a fost încarcerat şi trimis la muncă silnică. Şi-a pierdut soţia din pricina unei boli pe care aceasta a contactat-o în închisoare. Şi a continuat să îşi ispăşească pedeapsa cu muncă forţată, chiar şi după ce a fost eliberat din închisoare. Dar toate astea nu l-au îngenuncheat pe Corneliu Coposu. Convingerile sale şi credinţa sa au fost de nezdruncinat. Chiar şi atunci când era constant terorizat de Securitate, a reuşit, în anii '80, să stabilească şi să-şi menţină legăturile cu creştin-democraţii români aflaţi în exil şi cu mişcarea Creştin-Democrată Internaţională.

Sub acest generic, Muzeul Naţional de Istorie a României, în colaborare cu Fundaţia „Corneliu Coposu” şi în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti, realizează o serie de manifestări cu caracter ştiinţific şi educativ.

Activităţile organizate în perioada 30 aprilie-23 mai 2009 vor fi un prilej de evocare a personalităţii marelui om politic, de la a cărei naştere se împlinesc 95 de ani.

Programul cuprinde:

Ion Raţiu s-a născut la Turda, la 6 iunie 1917.

Şi-a făcut studiile la licee din Turda şi Cluj, iar pe urmă la Universitatea clujeană, unde, în 1938, şi-a luat licenţa în Drept. Încă din ultimul an de studii a lucrat în biroul lui Ionel Pop, nepot al lui Iuliu Maniu şi fost vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor.

A facut Şcoala de ofiţeri de rezervă la Craiova, unde a ieşit şef de promoţie.

A fost numit în Ministerul de Externe şi trimis la Londra în februarie 1940, unde a sosit în aprilie acelaşi an.

În vara lui 1940, Ion Raţiu a continuat să funcţioneze în postul sau la Legaţia Română de la Londra.

Corneliu Coposu s-a născut la data de 20 mai 1914, în Bobota, Sălaj, ca fiu al protopopului greco-catolic Valentin Coposu şi al Aureliei Coposu, născută Anceanu (fiica protopopului greco-catolic Iuliu Anceanu).

Studiile liceale le-a urmat la Blaj, absolvind mai apoi Facultatea de Drept a Universităţii Regele Ferdinand din Cluj. A colaborat la ziarul clujean "România Nouă", condus de Zaharia Boilă, la "Mesajul" (Zalău) precum şi la oficiosul Bisericii Române Unite cu Roma, ziarul "Unirea" din Blaj.

În 1935, Corneliu Coposu a fost ales preşedinte al Organizaţiei Tineretului Universitar al PNŢ din Cluj.

În contextul crizei generale a comunismului şi a destrămării accelerate a structurilor sale internaţionale create după al doilea război mondial, evenimentele din decembrie 1989 au marcat începutul unei noi etape istorice în devenirea poporului român, a României.

Prima acţiune politică de reactivare a PNŢ a fost lansarea manifestului „Apel către ţară” (22 decembrie 1989), semnat, printre alţii, de Corneliu Coposu, Ion Diaconescu şi Niculae Ionescu Galbeni. Ulterior, s-a adoptat o declaraţie programatică în care se preciza că instaurarea democraţiei, a unei economii libere şi a libertăţii religioase reprezentau principalele obiective ale partidului.

La 8 ianuarie 1990, Tribunalul Municipiului Bucureşti a înregistrat prima cerere de înscriere a unui partid, aceea a Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, noua titulatură a PNŢ, pusă în acord cu apartenenţa la Internaţionala Creştin Democrată. Corneliu Coposu a devenit preşedinte al PNŢCD.

Pus în faţa situaţiei de fapt, Iuliu Maniu şi-a dat seama că atât timp cât România va fi lăsată în „sfera de influenţă” a URSS nu va mai fi posibilă exprimarea politică democratică şi că singura cale de a face cunoscute lumii năzuinţele reale ale românilor a rămas trimiterea peste hotare a unui grup reprezentativ de membri ai PNŢ. Hotărât pentru această soluţie, a organizat în grabă plecarea din ţară, cu avionul, a unui grup de fruntaşi ai partidului: Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Nicolae Carandino şi Ilie Lazăr.

Încercarea nu a reuşit, grupul fiind arestat la Tămădău, în apropierea Bucureştiului (14 iulie 1947). O acţiune normală în orice stat civilizat, cum ar fi plecarea peste hotarele propriei ţări, a fost răstălmăcită şi incriminată ca trădare. Drept urmare, întregul Partid Naţional Ţărănesc a fost culpabilizat şi, la 19 iulie 1947, Adunarea Deputaţilor a ridicat imunitatea parlamentară a deputaţilor PNŢ, iar la 25 iulie, Consiliul Politic al BPD a propus dizolvarea PNŢ.

La 27 ianuarie 1941, generalul Ion Antonescu a format un guvern alcătuit în cea mai mare parte din militari.

Deşi organizaţiile politice neautorizate de stat au fost interzise prin decretul-lege din 5 februarie 1941 (a şasea interdicţie suferită de PNŢ), activitatea PNŢ, PNL şi a altor partide a fost tolerată, ce e drept nu fără unele măsuri coercitive (procese, internări în lagăre etc.).

După intrarea unităţilor militare germane în România, Maniu a considerat ţara sub ocupaţie străină, calificând guvernul ca ilegitim şi nereprezentativ. În condiţiile inexistenţei unei vieţi democratice, activitatea politică a fost dirijată spre combaterea „Dictatului de la Viena” şi a consecinţelor sale. Lupta încheiată cu mai bine de două decenii în urmă, prin naşterea României Mari, trebuia reluată. S-au editat numeroase manifeste şi broşuri clandestine de protest, iar PNŢ, depăşind constrângerile cenzurii, şi-a făcut cunoscută opinia în publicaţii editate de fruntaşi ai partidului.

La 10 februarie 1938, regele a impus demisia lui Goga, după ce şi-a asigurat, prin făgăduieli şi presiuni, asentimentul principalelor partide politice (cu excepţia PNŢ) pentru constituirea unui guvern de uniune naţională condus de patriarhul Miron Cristea. Acesta a preluat în aceeaşi zi puterea, introducând pe lista guvernamentală şapte foşti prim-miniştri. Iuliu Maniu a respins oferta făcută de a li se alătura, socotind că avea datoria de a continua „lupta pentru apărarea vieţii constituţionale şi democratice a ţării”.

A doua zi, la 11 februarie 1938, a fost decretată starea de asediu şi s-a introdus cenzura, iar la 24 februarie 1938 a fost adoptată, prin plebiscit, noua Constituţie.