Cum se raportează Ortodoxia la modelul politic al democrației creștine? Întrebarea nu este nouă, ceea ce însă nu înseamnă că are și un răspuns. Dificultatea rezidă în cel puțin două aspecte care se condiționează reciproc. Întâi de toate, din punct de vedere teologic, ne confruntăm cu un paradox: cu toate că a influențat evident, masiv și pe termen lung sensibilitatea popoarelor în mijlocul cărora a propovăduit Evanghelia, Biserica Ortodoxă nu a reușit în mod constant să impună un ethos capabil să realizeze simetria dintre religiozitate și civiltate, dintre orto-doxie și orto-praxie, adică dintre teorie și practică. Profunda spiritualitate răsăriteană, concentrată în antropologia spirituală a îndumnezeirii omului (gr. Theosis), s-a concentrat cu precădere la nivel personal sau cel mult la acela al comunităților monahale. Cu alte cuvinte, miza vieții duhovnicești fiind eminamente personală, efectele publice, pe scară largă, au fost de regulă plasate sub semnul neîncrederii. Imitatio Christi trebuia să rămână o aventură personală, discretă, intimă, cunoscută doar de cel/cea în cauză și duhovnic. Ea se derula în mijlocul comunității liturgice, dar nu trebuia, prin expunere, să fie în mod obligatoriu un reper pentru comunitatea civilă, din afara lăcașului de cult. Sfințenia era o stare recunoscută post-mortem. Povestea clasică a pelerinului rus hălăduind de unul singur în căutarea mântuirii sau imaginea ascetului ascuns, nebănuit dincolo de hainele mizere ale mojicului, sunt cumva datele constitutive ale paradigmei acestui eroism spiritual solitar. Menit să atenueze asaltul autoritarist din partea Statului (fie și declarat creștin) sau chiar al ierarhiei Bisericii, acest „exil interior” era soluția prin care se păstra un minimum de libertate și prin aceasta era garantată mărturia potențială a dreptei-credințe. Între timp, un astfel de mod de a vedea raportul dintre „public” și „privat” din perspectivă religioasă cauționează prezența mesajului Ortodoxiei în societățile democratice de azi. Motiv să ne aducem aminte de faptul că neîncrederea față de politică și social în general nu a fost o trasătură definitorie a Bisericii Ortodoxe de la bun început. Întreaga istorie a Bizanțului poate fi citită din perspectiva încercării, mereu reluate de la capăt, de a construi o societate pe fundamentele credinței biblico-patristice, de a anticipa în istorie, atât cât este omenește posibil, Împărăția lui Dumnezeu. Este rolul unei teologii sociale ortodoxe să încurajeze reluarea în contextul actual a interesului față de istorie și să reabiliteze teologic importanța cetățeniei pământești, prea des abandonată în favoarea celei cerești. Astfel ajungem la al doilea aspect. Citiţi integral »