1. România europeană are nevoie de o reconsiderare a exerciţiului puterii, de o redefinire a Statului şi a funcţiilor sale

După perioada Statului comunist-totalitar – caracterizat prin funcţia represivă – în prezent, la 20 ani de la Revoluţie, când Statul - birocratic, ineficient şi corupt - iroseşte resursele bugetare, pare evident că Statul trebuie să se reabiliteze în faţa cetăţenilor săi. Statul a fost mult prea prezent în viaţa individului, ca un stăpân absolut şi necontestat, lucru care a distorsionat mentalitatea cetăţeanului şi a amplificat birocratizarea instituţiilor şi funcţiilor Statului. Credem că Statul român are nevoie de o redefinire, atât pe plan intern, cât şi în faţa opiniei publice internaţionale. Redefinirea este cu atât mai necesară cu cât, sub presiunea globalizării, Statul pierde o parte din atribuţiile sale şi – mai ales - nu mai trebuie să exerseze asupra cetăţenilor săi o putere fără limite.

PNŢCD consideră că a sosit momentul ca Statul să devină secundar în viaţa cetăţenilor săi şi să intervină numai atât cât este necesar pentru aasigura respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, respectarea demnităţii umane, egalitatea în faţa legii, egalitatea şanselor, evitarea derapajelor sociale, protecţia sănătăţii oamenilor şi a mediului înconjurător, asigurarea accesului la educaţie, siguranţa individuală şi naţională, apărarea naţională şi afirmarea naţiunii în lume.

PNŢCD consideră că administraţia publică trebuie să fie restrânsă şi eficientă. O administraţie mai bună înseamnă o administraţie mai mică, în cadrul unui Stat mai restrâns, ca implicare în economie şi societate, dar eficient şi cu autoritate fermă şi acceptată în domeniile în care acţionează. Statul trebuie să fie caracterizat de integritate, justiţie şi descentralizare, să evite cheltuielile nejustificate şi deficitul. Administraţia publică trebuie umanizată, nu depersonalizată. Administraţia impersonală nu garantează reducerea corupţiei. Administraţia trebuie să implementeze eficient sisteme de management al calităţii, în scopul servirii nevoilor cetăţeanului. Societatea trebuie să fie în alertă permanentă faţă de abuzul de putere economică - fie ea publică sau privată - precum şi faţă orice utilizare a Statului ca mijloc de coerciţie sau nedreptate. Justiţia socială şi solidaritatea sunt elemente esenţiale ale unei economii sociale de piaţă. PNŢCD crede cu tărie în forţa creatoare a capitalului privat, însă respinge categoric capitalul privat care domină puterea politică şi alunecă în oligarhie.

Pentru toate acestea, sunt necesare câteva schimbări esenţiale, dar, în primul rând, România are nevoie de o constituţie adecvată.

2. Restabilirea ordinii constituţionale

Conform dreptului constituţional, consfinţit de practica democraţiilor occidentale, din punct de vedere politic, constituţia este un contract social între Naţiune şi Putere, prin care Naţiunea determină drepturile pe care şi le rezervă şi prerogativele cu care mandatează limitativ Puterea să le exercite, în numele ei şi pentru ea, precum şi modalităţile de exercitare, anume separaţia puterilor în Stat. Din păcate, nimic din acestea nu s-a constituit într-o discuţie publică în decembrie 1989, de unde a decurs ilegitimitatea Statului şi neîncrederea cetăţenilor în instituţiile sale politice; cei mai mulţi români percep Statul ca fiind străin Naţiunii. Confiscarea Revoluţiei din decembrie 1989 de către eşalonul doi al partidului comunist a negat practic Românilor dreptul de a restabili bazele Statului pe un fundament sănătos, prin considerarea implicită a continuităţii republicii comuniste, ale cărei instituţii fuseseră însă ceremonios desfiinţate prin primul act instituţional, Comunicatul CFSN din 22 decembrie, care nici nu pomeneşte republica.

Consecvent principiilor sale, PNŢCD consideră că revenirea la legalitate şi constituţionalitate presupune recunoaşterea vechii Constituţii şi a monarhiei constituţionale ca formă de guvernământ, orice discuţie de natură constituţională neputând porni decât prin modalităţile prevăzute în Constituţia din 29 martie 1923, a cărei aplicare a fost doar abuziv suspendată până în prezent. Restabilirea Dreptului în România presupune recunoaşterea:

1. loviturii de Stat care a iniţiat şirul de ilegalităţi ale guvernului comunist, inspirat de Uniunea Sovietică;
2. ilegitimităţii actului de abdicare a Regelui Mihai, deoarece nu a exprimat o voinţă liberă;
3. ilegitimităţii proclamării republicii populare, deoarece s-a făcut prin fraudă, Marea Adunare Naţională neavând cvorumul necesar.

Dacă, în deplină cunoştinţă de cauză, societatea se va pronunţa printr-un referendum pentru o soluţie republicană, PNŢCD va propune, în cadrul revizuirii constituţionale, regimul republican de tip parlamentar.

3. Critica Sistemului Politic şi Administrativ actual din România

Constituţia României nu defineşte şi nu statuează puterea poporului. În textul constituţional, Statul român se prezintă ca un Stat apărut din neant, care înglobează şi precede societatea, nu ca un Stat organizat de cetăţeni liberi şi responsabili, pentru îndeplinirea unor atribuţii clare, necesare pentru dezvoltarea şi înflorirea unei societăţi democratice. Lipsa unui preambul constituţional, care să exprime clar prioritatea societăţii în faţa Statului - prin declararea mandatării către Stat a atributelor suveranităţii, de către o societate care îşi rezervă dreptul de a i le retrage în caz de derivă - nu poate duce decât la o profundă criză de legitimitate a Statului, precum şi la incapacitatea de a organiza Statul în conformitate cu principiile fundamentale ale dreptului constituţional. În mod cert, rezolvarea rezidă într-o reformă constituţională fundamentală.

În România nu funcţionează principiul separaţiei puterilor în Stat. Puterile executivă, legislativă şi judecătorească interferează şi se suprapun în mod periculos. Puterea judecătorească poate fi blocată de puterea legislativă (aşa cum s-a întâmplat când parlamentul şi-a protejat membrii corupţi) şi de puterea executivă (de exemplu, când guvernul întrerupe prin ordonanţe de urgenţă lichidări judiciare ale unor agenţi economici). Avem prea mulţi parlamentari, atribuţiile celor două camere se suprapun, iar ponderea activităţii în plen a parlamentului este prea mare. Guvernul abuzează în materie de iniţiativă legislativă, parlamentul fiind o simplă cameră de înregistrare a proiectelor executivului. OUG, împreună cu procedura asumării răspunderii guvernului în faţa Parlamentului, duc la degenerarea dezbaterilor parlamentare în dispute politice sterile, creându-se imaginea unei instituţii (Parlamentul) pe cât de costisitoare, pe atât de inutilă, în timp ce Guvernul conduce ţara prin decrete (OUG). Preş edintele, ca unul dintre polii executivului, controlează numirile pentru o parte din puterea judecătorească. România nu este un Stat de drept.

Executivul are doi poli de putere. România este singura ţară europeană care are o putere executivă bicefală: un guvern la Palatul Victoria şi altul la Cotroceni - Consiliul Suprem de Apărare a Ţării; unul condus de primul ministru, celălalt de preşedinte. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării este guvernul serviciilor secrete, chiar dacă îi cuprinde şi pe primul ministru, pe miniştrii de finanţe, de interne, de externe şi pe cel al apărării. Stăpânind informaţia şi centrele de putere, controlând prin ofiţeri acoperiţi instituţiile Statului şi influenţând mediile de informare în masă, CSAŢ reprezintă o forţă. Este nefiresc şi chiar contraproductiv ca această forţă să se manifeste în paralel cu guvernul - sau chiar divergent - în loc să fie parte componentă a sa; în acest fel activitatea executivului ar fi mai eficientă, iar serviciile ar fi mai direct supuse controlului parlamentar.

Diarhia executivului, statuată de actuala constituţie semi-prezidenţială, generează permanente conflicte de putere, păgubitoare din perspectiva interesului naţional. Pentru evitarea crizelor într-un sistem de putere, raporturile de forţă şi ierarhiiletrebuie să fie clare.

Administraţia publică nu este suficient descentralizată. Din păcate, reforma avortată a descentralizării publice nu a dus la apropierea deciziei politice de nivelul cetăţeanului, ci mai degrabă la întărirea poziţiei baronilor locali (judeţeni), cu alte cuvinte la o oligarhie care împarte selectiv fonduri guvernamentale şi europene clientelei politice locale. Asistăm la feudalizarea Statului, nu la modernizarea lui. Preşedintele devine un fel de primus inter pares, atâta vreme cât va reuşi să controleze baronii locali. Reuşita, din punctul lui de vedere, va depinde de controlul informaţiilor şi de capacitatea de a şantaja diverşii baroni locali (vezi rolul DNA).

4. Adoptarea unei Noi Constituţii

4.1  Statul în slujba cetăţeanului

Preambulul noii constituţii trebuie să statueze anterioritatea şi preeminenţa societăţii în faţa Statului, exprimând clar principiul constituţional al suveranităţii poporului. Democraţia va fi astfel definită ca putere a poporului, în cadrul unui Stat de drept. Separaţia celor trei puteri ale Statului - legislativă, executivă şi judecătorească - va fi, de asemenea, clar statuată. Numai astfel, cetăţeanul va putea fi eliberat şi apărat de Statul gigantic şi de organizaţiile publice proliferante, care îi suprimă personalitatea şi potenţialul creativ.

PNŢCD crede în democraţie. Puterea Statului provine de la popor, care este suveran în determinarea voinţei sale şi judecă acţiunile reprezentanţilor săi. Manifestarea esenţială a suveranităţii poporului rezidă în dreptul de a-şi alege liber reprezentanţii şi de a le urmări activităţile. Democraţia adevărată se bazează pe drepturile şi libertăţile cetăţeanului: libertatea religioasă, inviolabilitatea libertăţii personale, dreptul la viaţa privată, dreptul de a forma asociaţii şi de adunare, dreptul de a alege şi de a fi ales, libertatea presei şi dreptul la o informaţie necenzurată.

PNŢCD crede în democraţia parlamentară. Credem într-o democraţie vie; credem într-o democraţie capabilă să protejeze eficient libertatea şi progresul societăţii; credem într-o democraţie care îmbină libertatea cu responsabilitatea, ordinea şi dreptatea socială, pentru că libertatea nu există fără ordine, iar ordinea nu există fără dreptate socială. Abuzul de libertate duce la subminarea şi eroziunea sistemului democratic; în viziunea PNŢCD, democraţia presupune Statul de drept şi garantarea drepturilor minorităţii faţă de puterea majorităţii.

4.2 Societatea liberă şi deschisă

PNŢCD militează pentru coeziune socială şi libertatea iniţiativei personale. Sunt două principii complementare, care stau la baza unei societăţi libere şi deschise. Competiţia liberă este utilă atâta vreme cât ajută societatea să progreseze. PNŢCD respinge însă competiţia care duce la inegalitate socială între egali şi nedreptate, tot aşa cum respinge şi anarhia. Libertatea individuală îşi pierde raţiunea de a fi atunci când nedreptatea socială privează cetăţenii de şanse egale de dezvoltare ale iniţiativei şi activităţii individuale. Libertăţile individuale sunt subminate atât de acţiuni şi practici nedemocratice, cât şi de condiţii de inegalitate între egali şi abandonare socială a cetăţenilor mai slabi.

Orice modificare a Dreptului trebuie să respecte drepturile fundamentale şi inalienabile ale omului, definite în Declaraţia pentru drepturi şi libertăţi fundamentale a Convenţiei europene a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. PNŢCD susţine completarea Declaraţiei cu prevederi referitoare la respectul mediului înconjurător şi respectarea individualităţii genetice a fiinţei umane. Este necesară introducerea în Constituţia ţării a unui text actualizat pentru o nouă Cartă a libertăţilor individuale, sociale şi civile ale românilor. Această Cartă a drepturilor şi libertăţilor va trebui să apere cetăţenii de formele contemporane de despotism ale Statului sau ale eşaloanelor puterii de Stat. Totodată, Constituţia astfel modificată va urmări mărirea capacităţii cetăţeanului de a participa activ în cadrul procesului democratic.

4.3 Monarhie constituţională sau Republică parlamentară

Monarhia constituţională. PNŢCD propune, în măsura în care ar fi posibil, restaurarea monarhiei şi alegerea unui rege dintr-o casă europeană, conform liniei dinastice stabilite prin Constituţia din 29 martie 1923. Concomitent, ar urma să fie convocată - conform Constituţiei din 29 martie 1923 - o Adunare Constituantă, care să revizuiască respectiva Constituţie, în acord cu evoluţiile şi cerinţele contemporane. Regele ar urma să poată participa la şedinţele de guvern şi să exprime punctul de vedere al Coroanei în problemele politice curente în care consideră necesar să îşi exercite rolul de arbitru al vieţii publice.

Republica parlamentară. A doua variantă a PNŢCD este instituirea unui sistem politic bazat pe republica parlamentară. Preşedintele republicii ar urma să fie ales prin votul a două treimi din numărul total al senatorilor. Preşedintele astfel ales ar fi o personalitate a vieţii publice, recunoscută ca atare de toate forţele politice. Mandatul preşedintelului ar fi de şase ani, reînnoibil o singură dată. Preşedintele va fi un factor de echilibru în viaţa politică. Rolul său va fi de reprezentare a ţării în relaţiile externe şi de arbitru în viaţa politică internă. Preşedintele va putea să participe la şedinţele de guvern şi să îşi exprime punctul de vedere.

De ce PNŢCD preferă republica parlamentară republicilor prezidenţiale şi semiprezidenţiale? 

Regimul prezidenţial a fost pentru prima oară adoptat în Statele Unite ale Americii. Este nu numai cel mai vechi tip de republică democratică modernă în funcţie, ci şi, practic, singura. Modelul a fost folosit în special în America Latină şi a codus fie la dictaturi populiste - prin impunerea voinţei preşedintelului, în ciuda Congresului - fie la blocaj instituţional şi chiar la anarhie. Încercarea celei de a doua republici franceze (1848-1852) este emblematică pentru blocajul instituţional provocat de acest tip de organizare a unei republici; blocajul a dus la lovitura de stat a preşedintelui Ludovic Napoleon, proclamat apoi împărat. Într-o republică prezidenţială, blocajul intervine mai ales în lipsa unei culturi democratice a negocierii şi compromisului politic, dat fiind că nu există mecanisme prin care unul din reprezentanţii poporului (preşedintele-puterea executivă, respectiv parlamentul-puterea legislativă) să poată pună capăt blocajului, prin dizolvare (a Parlamentului de către Preşedinte), respectiv de demitere (a Preşedintelui de către Parlament). Instituţia înaltei trădări este extrem de greu de folosit pentru conflicte politice curente. 

Republica semi-prezidenţială este o creaţie recentă (Weimar - 1919, Franţa - 1958). A cincea republică franceză este un caz unic de încercare de ieşire din situaţia de incertitudine provocată de regimul parlamentar francez neraţionalizat, în care un guvern putea demisiona în urma unui simplu vot de punere în minoritate (de aici, instabilitate guvernamentală şi incertitudine politică, prin lungi perioade fără guvern). Germania a renunţat chiar după război la modelul semi-prezidenţial al republicii de la Weimar şi a optat pentru un tip de parlamentarism raţionalizat, care să excludă instabilitatea guvernamentală (prin introducerea moţiunii de neîncredere constructivă, care obligă o majoritate parlamentară - ce ar pune în minoritate un guvern - să propună imediat un alt cancelar şi un alt program de guvernare).

Republica semi-prezidenţială introduce un element de balansare a puterii parlamentare - prin alegerea directă a preşedintelui – dar, pe de altă parte, păstrează responsabilitatea guvernului faţă de parlament. Este astfel un regim mixt, cu executiv bicefal: preşedinte - legitimat direct de populaţie, precum şi guvern - care reprezintă o majoritate a parlamentului - ales tot de populaţie. Problema intervine în special atunci când preşedintele nu este de aceeaşi culoare politică/partid cu guvernul/primul-ministru, ceea ce duce la un conflict deschis între cei doi exponenţi ai executivului, ambii cu legitimare populară. 

Conflictul este rezolvat în două moduri, cel puţin în statele occidentale democratice: în general, preşedintele, deşi ales, nu depăşeşte un rol de reprezentare pură, exercitându-şi atribuţiile precum un preşedinte de republică parlamentară. Este cazul Austriei. Celălalt mod prevede utilizarea de către preşedinte, a posibilităţii constituţionale de a dizolva parlamentul. Cazul republicii franceze este particular, având preşedintele cu cele mai multe atribuţii dintre toţi președinţii de regimuri mixte. Totuşi, şi aici intervin nenumărate conflicte între preşedinte şi primul-ministru, şi nu numai în perioadele de coabitare, ci chiar atunci când cei doi provin din acelaşi partid (vezi cazul conflictului dintre Chirac şi Sarkozy, pentru controlul serviciilor secrete). Republica semi-prezidenţială franceză, tocmai pentru că duce la conflicte artificiale în cadrul diarhiei executivului, este criticată de celebri constituţionalişti francezi.

Într-o republică post-comunistă, în lipsa unei mentalităţi şi practici democratice îndelungate, o republică semi-prezidenţială, combinată cu un preşedinte ambiţios, poate duce uşor la o alunecare spre populism şi chiar la dictatură. 

În cazul românesc, Comisia Stanomir, deşi prezintă dezavantajele evidente ale republicii semi-prezidenţiale, trece sub tăcere părerile constituţionaliştilor francezi şi orientează raportul către mărirea atribuţiilor preşedintelui, în contextul evident al unui mandat primit din partea preşedintelui Băsescu. Totuşi, într-un stat democratic, o constituţie nu se modifică pentru un preşedinte „jucător”. În plus, în contextul ultimelor date statistice - care sugerează că românii ar prefera un preşedinte mult mai puternic şi un parlament unicameral, cu atribuţii mult reduse, chiar şi faţă de cele de acum - propunerea de maximizare a puterii preşedintelui, combinată cu trecerea la unicameralism, poate fi un lucru periculos şi un prim semnal al unei evoluţii spre un regim de tip post-sovietic, de democraţie sub tutela centrală a unui preşedinte ambiţios. Chiar în cuvintele comisiei, monocameralismul poate fi punctul de plecare al unei tendinţe de tiranie a majorităţilor politice; oricum, unicameralismul nu garantează posibilitatea evitării blocajelor de natură constituţională, iar o a doua lectură în camera superioară poate fi salutară, după cum departajarea atribuţiilor între cele două camere poate fi utilă. Regimul parlamentar raţionalizat este varianta modernă de regim politic european democratic funcţional,eliminând incertitudinea parlamentarismului neraţionalizat, prin mecanisme care asigură stabilitatea guvernamentală. Exemplele sunt cele mai diverse, de la modelul german, la cel ceh. Este, cu alte cuvinte, un regim mult mai potrivit pentru România, în calitatea ei de ţară fără tradiţii democratice serioase, ieşită de numai 20 de ani dintr-un regim distructiv totalitar.

4.4 Sistem parlamentar bi-cameral, cu atribuţii diferite pentru cele două camere

PNŢCD consideră că soluţia pentru restabilirea încrederii populaţiei în Parlamentul naţional nu este modificarea constituţiei, în sensul renunţării la Camera superioară (Senatul României), ci diferenţierea atribuţiilor celor două camere şi a sistemului de vot, precum şi modificarea tipului de reprezentare. Camera Deputaţilor va reprezenta voinţa cetăţenilor, iar Senatul României pe cea a comunităţilor - judeţe şi regiuni.

Astfel, mandatul unui deputat ar urma să fie menţinut la patru ani, iar Camera Deputaţilor ar fi aleasă prin vot preferenţial pe liste (liste de partid la nivel de judeţe, cu posibilitatea ca alegătorul să schimbe ordinea în care doreşte să fie ocupate locurile de deputat în cadrul listei de partid). Numărul de locuri alocat fiecărui judeţ va fi stabilit prin ponderarea la nivel naţional a puterii sale economice şi a populaţiei. Redistribuirea locurilor neocupate s-ar face nu la nivel naţional, ci la nivel de judeţ sau regiune. Camera Deputaţilor devine cameră decizională pentru majoritatea domeniilor legislative, cu excepţia celor reţinute de judeţe şi/sau de regiuni, precum şi a chestiunilor de politică externă şi apărare; de asemenea, Camera Deputaţilor nu este cameră decizională pentru actele legislative care afectează distribuţia impozitelor între nivelul naţional şi cel regional/judeţean. În cadrul Camerei Deputaţilor, în situaţia unui vot asupra unei chestiuni în care judeţul/regiunea a ales să fie autonom(ă), votul respectiv neimplicând consecinţe legale pentru judeţ/regiune, deputaţii care reprezintă judeţul/regiunea respectivă nu participă la vot (şi sunt excluşi de la constituirea majorităţii necesare).

Senatul României va putea iniţia şi va avea drept de veto în materie de amendamente constituţionale sau orice alt tip de legislaţie naţională relevantă pentru interesele judeţene/regionale. Consiliul de Miniştri va introduce propunerile legislative mai întâi la Senat, care le va analiza din punctul de vedere al interesului judeţelor/regiunilor. Senatul României va fi compus din doi senatori pentru fiecare judeţ (inclusiv pentru Municipiul Bucureşti), aleşi pentru un mandat de şase ani. O treime din numărul senatorilor va fi realeasă la fiecare doi ani. Senatorii sunt aleşi în cadrul unor colegii uninominale, pe baza unui sistem de vot majoritar uninominal în două tururi. În cel de al doilea tur este declarat câştigător candidatul care a întrunit jumătate plus unu din numărul voturilor valabil exprimate. Senatul are cuvântul hotărâtor în chestiunile de politică externă şi apărare (inclusiv în problemele legate de revizuirea tratatelor europene), precum şi în domeniile legislative reţinute de judeţe şi/sau regiuni. În cazul instituirii unei Republici parlamentare, Senatul României va alege preşedintele. Se vor organiza atâtea tururi de scrutin cât este necesar pentru atingerea majorităţii necesare, de două treimi din numărul total al senatorilor.

Europarlamentarii unui partid vor participa cu drept de vot consultativ la şedinţele grupului parlamentar al partidului lor în cadrul Parlamentului naţional.

Modul de funcţionare al Parlamentului va fi reorganizat. Astfel, fiecare deputat/senator va fi obligat să facă parte dintr-o comisie parlamentară şi va fi membru supleant în alta. Prezenţa la comisii va fi obligatorie, în caz de absenţă neîntemeiată parlamentarul putând fi sancţionat prin reducerea sumei alocate, reducerea timpului de cuvânt în cadrul comisiei şi al plenului, reducerea numărului de deplasări în interes de serviciu. Rapoartele legislative vor fi dezbătute în cadrul comisiei, care va înainta plenului recomandări, prin intermediul raportorului. Raportorul va urmări realizarea unui consens în cadrul comisiei în dosarul legislativ respectiv. Timpul de cuvânt în plen va fi redus la două minute pentru fiecare deputat şi senator. Grupurile parlamentare vor trebui să se pună de acord asupra punctelor de vedere susţinute în cadrul comisiei parlamentare şi vor reduce, pe cât posibil, numărul chestiunilor în litigiu, asupra cărora nu se poate găsi un acord intergrup în cadrul comisiei parlamentare. În principiu, în plen se vor dezbate doar punctele rămase în litigiu. Se va institui, în acest sens, un sistem de puncte A şi B („B” - chestiuni asupra cărora comisia a căzut de acord; „A” - puncte asupra cărora comisia parlamentară nu a găsit un compromis). Parlamentul va institui o comisie de urmărire a legislaţiei europene şi va sesiza permanent Parlamentul în situaţia apariţiei unor probleme de interes naţional. Parlamentul va dezbate un punct de vedere naţional şi va mandata Consiliul de Miniştri pentru susţinerea poziţiei respective în cadrul Consiliului Uniuni Europene.

Consiliul de Miniştri nu va putea fi destituit în urma unei simple moţiuni de cenzură sau vot de neîncredere. Pentru destituire, va trebui să se constituie o majoritate parlamentară alternativă, care să propună un nou preşedinte al Consiliului, precum şi un program de guvernare. Consiliul de Miniştri va fi răspunzător în faţa Camerei Deputaţilor. După alegerile parlamentare, şeful Statului va desemna un formator din cadrul majorităţii parlamentare reieşite în urma alegerilor parlamentare. În cazul în care formatorul nu reuşeşte să formeze un executiv, se numeşte un nou formator. În urma formării unei majorităţi parlamentare, aceasta propune şefului Statului persoana aleasă pentru a deveni preşedinte al Consiliului de Miniştri. Şeful Statului numeşte ca preşedinte al Consiliului persoana astfel desemnată.

4.5. Separarea Bisericii de Stat – garantarea libertăţii de credinţă

PNŢCD susţine separaţia structurii organizate a Bisericii şi a Statului, ceea ce nu înseamnă separaţia între credinţa religioasă creştină şi Stat. Persoana nu poate supravieţui într-un gol moral şi spiritual şi cu atât mai puţin instituţiile Statului. PNŢCD militează pentru asigurarea independenţei Bisericilor faţă de Stat, pentru crearea condiţiilor pentru o relaţie de colaborare de pe poziţii de egalitate. Românii sunt o naţiune predominant creştină, care recunoaşte importanţa asigurării libertăţii celorlalte comunităţi religoase. Cetăţenii au datoria de a promova principiile şi morala religioasă în cadrul acţiunii sociale şi politice, pentru a se asigura o bază solidă pentru instituţiile Statului şi ale societăţii. Baza iudeo-creştină existentă trebuie menţinută şi susţinută.

4.6 Separaţia puterilor, independenţa puterii judecătoreşti

PNŢCD crede în separaţia autentică a puterilor în Stat, care poate fi realizatăprin delimitarea clară a celor trei puteri ale Statului - Legislativă, Executivă şi Judecătorească - şi prin stabilirea unui sistem de verificare şi de echilibru între cele trei puteri.

În acest scop, noua Constituţie va promova în mod clar puterea poporului, prin organizarea de alegeri libere şi democrate pentru toate cele trei puteri în Stat. Astfel, nu numai Preşedintele ţării, parlamentarii, primarii şi preşedinţii consiliilor judeţene vor fi aleşi prin vot liber şi democrat, ci şi judecătorii şefi, procurorii şefi şi şefii de poliţie dela diverse nivele, pentru a fi scoşi de sub influenţa politicului. Este normal să fie aşa, întrucât alegerea reflectă voinţa poporului, iar aleşii trebuie să răspundă de activitatea lor numai în faţa poporului.

Incompatibilităţi. Pentru asigurarea unei reale separaţii a puterii legislative de cea executivă, se impune instituirea incompatibilităţii dintre funcţia de parlamentar şi cea de ministru. Magistraţii, procurorii, preoţii, diplomaţii, militarii şi membrii serviciilor secrete sunt incompatibili cu ocuparea vreunei funcţii alese în Stat. Aleşii locali, judeţeni şi naţionali trebuie să fie rezidenţi în localitatea/judeţul în care candidează pentru cel puţin trei ani. În cazul senatorilor, rezidenţa obligatorie este de cinci ani.

În viziunea PNŢCD, condiţiile fundamentale ale unei societăţi bine guvernate sunt: independenţa puterii judecătoreşti, modernizarea şi simplificarea legislaţiei, integritatea şi corectitudinea judecătorilor, termene rapide în procese. Reforma puterilorStatului impune o justiţie independentă, eficientă şi o responsabilizare a celor care o înfăptuiesc. Lipsa reformei justiţiei împiedică reforma morală a societăţii, deoarece lipsa unui etalon fundamental între „drept” şi „nedrept” lasă societatea fără busolă morală. Reforma justiţiei, prin importanţa şi implicaţiile sale la nivelul întregii societăţi, reprezintă o condiţie esenţială a evoluţiei spre bine a fiecărui cetăţean, o garanţie a faptului că seria de valori pe care se fundamentează societatea – dreptate, proprietate, libertate – funcţionează. Intervenţia partidelor politice şi a politicienilor aleşi trebuie eliminată din procesul de numire a judecătorilor, deoarece orice încercare a politicului de a se amesteca în justiţie duce la subminarea funcţionării democratice a Statului.

PNŢCD propune suprimarea Curţii Constituţionale şi preluarea atribuţiilor ei de către Înalta Curte de Casaţie. Judecătorii de la Înalta Curte sunt magistraţi în adevăratul sens al cuvântului, iar numirea lor se va face prin intermediul Consiliului Superior al Magistraturii, fără intervenţia celorlalte puteri ale Statului. Se va garanta astfel o reală separaţie între puterile Statului, iar puterea executivă şi cea legislativă nu vor mai putea influenţa puterea judecătorească. Considerăm inoportună orice modificare a componenţei CSM prin includerea unor elemente posibil influenţate politic. Se va reveni astfel la sistemul de control al constituţionalităţii, conform tradiţiei româneşti, ce începe la 1912: puterea judecătorească ordinară examina constituţionalitatea legilor. Excepţiile de neconstituţionalitate ar fi judecate de către instanţa de drept comun în faţa căreia excepţia a fost invocată. În paralel, pentru degrevarea Înaltei Curţi de problemele inerente unui regim semiprezidenţial, propunem instituirea unui regim parlamentar raţionalizat.

4.7 Principiul responsabilităţii

Alături de principiul separaţiei puterilor în Stat, exercitarea puterii trebuie să pornească de la fundamentarea ei pe principiul responsabilităţii. Responsabilitatea deţinătorilor puterii presupune nu numai exercitarea ei în cadrul constituţional şi legal, ci şi conştiinţa faptului că deţinerea dreptului de a decide asupra celor guvernaţi presupune obligativitatea suportării consecinţelor propriilor acte şi fapte, pe care le implică exerciţiul puterii. Este obligatorie eliminarea privilegiilor demnitarilor, în primul rând cele care îi protejează în faţa justiţiei, ei fiind aleşi să servească poporul român, nu să-i devină stăpâni.

Prin organizarea de alegeri libere pentru fiecare din reprezentanţii celor trei puteri în Stat, se obţine exact această responsabilizare a deţinătorilor de putere, care vor da socoteală pentru acţiunile lor numai alegătorului şi nu altui deţinător de putere, dintr-o altă putere a Statului, cum se întâmplă în prezent.

4.8 Administraţia publică locală

Reconsiderarea exerciţiului puterii necesită regândirea modului de distribuire a acesteia atât între instituţiile Statului, cât şi la nivelul diferitelor paliere ale acestor instituţii. România nu a abolit încă principiile Statului centralizator, deşi o democraţie autentică presupune continuarea descentralizării politice şi administrative, în sensul amplificării implicării directe şi indirecte a cetăţenilor în procesul decizional şi în controlul acestui proces. Transferul puterii trebuie dublat de transferul resurselor corespunzătoare, fără de care descentralizarea eşuează şi se compromite. Administraţia locală este primul spaţiu public cu care cetăţeanul este în contact direct. Considerăm că majoritatea serviciilor publice sunt furnizate mai eficient de la nivelul local: învăţământul preuniversitar, asistenţa socială, alimentarea cu apă, infrastructura rutieră, etc. Descentralizarea nu trebuie să fie un scop în sine, ci o metodă de a pune în prim plan comunităţile locale, cetăţeanul, până la urmă.

Autorităţile locale şi asociaţiile cetăţenilor sunt instrumente pentru asigurarea prosperităţii, a progresului şi pentru participarea activă a cetăţenilor în cadrul instituţiilor democratice. Autorităţile locale răspund nevoii de a lua decizii politice la un nivel plasat cât mai aproape de cetăţean. În viziunea PNŢCD, autorităţi locale puternice şi independente înseamnă mai multă democraţie, mai putină birocraţie, mai mult progres şi mai multă implicare activă a cetăţeanului. Puterea politică locală trebuie să fie independentă, activă şi să se auto-susţină; este celula de bază a democraţiei.